LUMINITA CIUCIUMIS

Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii “VIETI TRANSFORMATE” si publicat in cartea cu acelasi titlu.

“Dar tu pe cine aştepţi? A spus: ‘Eu Îl aştept pe Isus să vină pe norii cerului.’ A fost aşa de şocantă această expresie. Şi în loc de paharul de vin care era înainte, pe masă era Noul Testament şi citea.”

“Scopul meu de atunci era să culeg aplauzele. Asta mă împlinea. Cred că pe orice artist îl împlinesc aplauzele.”

“Dumnezeu s-a gândit că avem nevoie de aceste răspunsuri şi le-a pus acolo într-o scrisoare către iubitul lui, omul.”

“Ceva  lipsea de la locul lui, dar nu aş fi putut să definesc acel ceva.“

“Am vrut să fiu la fel ca ceilalţi din jurul meu, am vrut să nu par deosebită, să nu mă elimine din cercul lor, pentru că mă temeam să nu se spună: ‘Fata asta-i ciudată, se comportă ciudat şi nu o luăm în cercul nostru de prieteni’. Aşa că am făcut exact ce au făcut şi ceilalţi.“

“Toţi ne-au făcut nebuni. Erau foarte uimiţi de ce se întâmplă cu noi. Nu le venea să creadă şi ei se aşteptau că noi o să plecăm de acolo şi că va fi un dezastru pentru viaţa noastră.

“Omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu pentru că suntem născuţi din Dumnezeu. Suntem ai Lui şi îi aparţinem Lui şi adevărata împlinire este numai atunci când îl găseşti pe Dumnezeu.”

Reporter:

– Luminiţa Ciuciumiş este cântăreaţă. Sunt câteva melodii deosebite „Priveam la Golgota”, „Isus este Rege”, „Vine Isus” şi multe altele. Poate cunoaşteţi aceste piese din interpretarea Luminiţei Ciuciumiş la Radio Vocea Evangheliei sau pe CD-uri şi casete.

Luminiţa, când te-ai hotărât să cânţi pentru Dumnezeu şi de ce?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Atunci când într-adevăr viaţa mea a fost transformată. Chiar dacă înainte cântam şi era o plăcere să cânt şi îmi dedicasem viaţa muzicii, situaţia s-a schimbat în momentul în care am înţeles că este un dar dumnezeiesc.

Atunci am început să cânt cu un scop pentru că s-a transformat totul. Am înţeles ce am primit. Am înţeles ce mi-a fost dăruit. Şi la rândul meu vreau şi eu să fac acelaşi lucru, dar numai şi numai prin Dumnezeu.

Reporter:

– Ai un dar deosebit de la Dumnezeu pentru cântat. Când ai început prima dată să cânţi?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Am început de foarte, foarte mică. Încă de la grădiniţă am fost dirijoare de cor. La şcoală am fost în corul şcolii, apoi de la 14 ani am început să frecventez Teatrul Muzical „Tinemar” de la Casa Armatei din Mangalia, unde mi-am petrecut 8 ani din viaţă muncind, pregătindu-mă pentru această vocaţie şi carieră, pe care o adoptasem, pe care o iubeam şi doream să o îmbrăţişez.

Am primit premii la diferite festivale de muzică. Am ajuns la Radio Televiziunea Română unde am înregistrat piese împreună cu grupul „Tinemar” de pe vremea aceea. Apoi am început să cânt într-un restaurant.

Reporter:

– Erai împlinită acolo unde cântai înainte de a te întoarce la Dumnezeu? Sau în momentul cînd se stingeau luminile pe scenă şi cădea cortina, simţeai golul din suflet, neîmplinire, dorinţă după altceva? Ce simţeai atunci când culegeai aplauze pe scenă sau la restaurantul unde cântai?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Scopul meu de atunci era să culeg aplauze. Asta mă împlinea şi cred că pe orice artist îl împlinesc aplauzele. Se simte bine pentru că ar fi rodul muncii lui şi un artist munceşte. Şi eu munceam pe vremea aceea şi doream să fiu apreciată şi doream să fiu împlinită prin ceea ce făceam.

Aplauzele acelea mă împlineau pe moment, mă simţeam satisfăcută şi-mi spuneam: „Uite ce bună sunt, uite că am devenit totuşi cineva, am câştigat din munca respectivă”. Primeam aplauzele ca pe un trofeu.

Dar după aceste aplauze, când viaţa cotidiană revenea la normal, eram o persoană simplă, obişnuită şi pot să spun că simţeam că există un gol în viaţa mea. Îl simţeam, dar nu puteam să realizez ce se întâmplă cu mine. Doar că nu eram chiar atât de împlinită cum credeam, cum aş fi vrut. Ceva  lipsea, ceva lipsea de la locul lui, dar nu aş fi putut să definesc acel ceva.

Nu vroiam decât să cânt şi să devin o vedetă. Eram pe punctul de a deveni o vedetă. Singura problemă pentru mine era dacă pot să plătesc preţul de atunci ca să devii vedetă. Asta mă punea pe jar.

Chiar dacă nu-l cunoşteam în mod personal pe Dumnezeu, am fost o persoană morală şi lucrul aceasta mă frământa. Nu ştiam dacă am să pot să plătesc preţul acela. Şi ştiam că este un preţ de plătit.

Reporter:

– Ce s-a întâmplat? Cum s-a schimbat viaţa ta?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Viaţa mea morală, aşa cum o credeam că este bună, s-a schimbat şi a devenit dramatică, mergând în jos.

În momentul în care doream să am o carieră, viaţa mea morală era bună, dar asta până când am ajuns să cânt în restaurant. În momentul în care am ajuns în anturajul acela, viaţa mea s-a schimbat dramatic, în sensul că încercam să fiu ca ceilalţi din jurul meu.

Reporter:

– Să fii acceptată de grup!

Luminiţa Ciuciumiş:

– Era presiunea colegilor de acolo. Am început să decad, în sensul că pentru prima dată am început să fumez, pentru prima dată am început să pierd nopţi, lucruri care nu se întâmplau înainte. Apoi am fugit de acasă, nu mi-am mai ascultat părinţii, iar aşa ceva nu se mai întâmplase şi aveam vreo 21-22 de ani.

Am vrut să fiu la fel ca ceilalţi din jurul meu, am vrut să nu par deosebită, să nu mă elimine din cercul lor, pentru că mă temeam să nu se spună: „Fata asta-i ciudată, se comportă ciudat şi nu o luăm în cercul nostru de prieteni.” Aşa că am făcut exact ce au făcut şi ceilalţi.

Acolo l-am cunoscut şi pe Gabi, soţul meu. Stăteam împreună la hotelul restaurantului unde cântam şi viaţa noastră era ca a unor îndrăgostiţi, nebuni de îndrăgostiţi, dar ca şi tineri eram foarte zburdalnici, foarte zbuciumaţi. Acum era bine, pe urmă era foarte rău. Aveam urcuşuri şi coborâşuri foarte rapide, dar erau prăpăstii mai multe decât urcuşuri.

În această viaţă zbuciumată, îmi puneam întrebări. Ştiu că şi el îşi punea întrebări. Dacă să rămânem împreună. Eram doar prieteni, dar locuiam împreună. Era o viaţă frumoasă, dar urâtă în acelaşi timp, frumoasă din punctul nostru de vedere de atunci, pentru că ne iubeam. Nu ştiu dacă aş fi putut să rămân cu el, dar mă gândeam ca orice fată care îşi doreşte să aibă o căsătorie fericită, să nu se despartă niciodată.

Totuşi evenimentele dintre noi nu păreau a conduce la o căsnicie fericită şi întrebarea mea era întotdeauna: „O să fiu fericită dacă o să continui cu el? O să rămânem împreună până la adânci bătrâneţi şi o să avem o casă de copii?” Îmi puneam întrebările acestea şi mă frământam foarte mult şi sunt convinsă că şi el făcea acelaşi lucru. Nu numai el era vinovat de ce se întâmpla între noi ci şi eu eram la fel de vinovată.

Reporter:

– Cum a continuat această relaţie de tinereţe? Şi cum L-aţi întâlnit amândoi pe Dumnezeu?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Cred că am avut un mare har. Nu ne-am fi gândit că Dumnezeu se gândeşte la noi. Nu ne-am fi gândit, dar totuşi din inimile noastre, din sufletele noastre doream mântuirea, doream eliberarea, doream pe cineva să ne ajute, să ne sprijine.

Tânjeam ca Cineva de sus să ne ajute. Zic de sus pentru că nu vroiam ajutorul unui om. Ştiam că oamenii nu ne pot ajuta în situaţia noastră. Ştiam că e prea mult pentru un om să suporte situaţia respectivă. Sau nu găseam soluţii la oameni. Nu ştiam pe cineva să ne dea soluţii la problemele noastre.

Dar atunci s-a întâmplat o minune pentru vieţile noastre. Gabi, soţul meu, s-a întâlnit cu un prieten de-al lui, un fost prieten de discotecă. Era un om pe care dacă l-ai vedea nu ai prea avea încredere. Era rrom. Stăteau la coadă la farmacie şi băiatul respectiv l-a întrebat pe Gabi: „Spune Gabi, pe cine aştepţi tu?” Gabi i-a răspuns: „Păi, aştept să iau medicamente…” Purtarea acelui prieten i s-a părut foarte suspectă, i s-a părut schimbată, i s-a părut ciudată. La rândul lui, Gabi l-a întrebat: „Bine, dar tu pe cine aştepţi?” Şi atunci a spus: „Eu Îl aştept pe Isus să vină pe norii cerului.” A fost aşa de şocantă pentru Gabi această expresie.

Reporter:

– Probabil şi-a spus: „’A luat-o pe ulei’ prietenul meu.”

Luminiţa Ciuciumiş:

– Cu siguranţă aşa a spus. Dar a vrut să se asigure, dacă chiar ‘a luat-o pe ulei’ sau nu. Şi s-au dus să discute despre subiectul acesta, undeva la o cofetărie. Acolo, Gabi a aflat anumite lucruri despre Dumnezeu. A întrebat câteva amănunte: dacă există Diavol, dacă există Dumnezeu, dacă există ce face, unde este, ce face pentru noi. Şi a venit foarte încântat acasă, unde locuiam împreună şi mi-a spus: „Să ştii Luminiţa că Biblia este adevărată.”

Reporter:

– Aveaţi vreo Biblie în casă la ora respectivă?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Aveam una ortodoxă. Dar niciodată nu înţelegeam nimic din ea pentru că noi începeam cu Vechiul Testament şi găseam acolo tot felul de pasaje cu: nu mâncaţi copită despicată şi tot felul de păsări şi nu înţelegeam. Noi nu ştiam, nu aveam un învăţător, un îndrumător. Aşa că era o Biblie care stătea în vitrină. Nu era o Biblie folosită.

Atunci a fost pentru prima dată în viaţa noastră, vorbele acestea au venit ca o revelaţie, când am înţeles că Dumnezeu este adevărat, că Dumnezeu există. Şi am crezut. Nu ştiu cum am crezut. Chiar nu ştim. A fost momentul potrivit pentru vieţile noastre ca noi să ne schimbăm.

Eu am fost mai sceptică. Gabi L-a primit pe Dumnezeu cu o inimă foarte deschisă pentru că a crezut că este soluţia pentru viaţa lui. Şi a început să se întâmple transformarea. A început să citească zilnic un Nou Testament pe care îl primise de la prietenul lui.

Noi locuiam în hotelul restaurantului, eu în fiecare seară aveam program la restaurant. Când eu coboram la programul în care cântam, Gabi cobora cu mine, dar cu Noul Testament în mână şi în loc de paharul de vin, care era înainte pe masă, acum era Noul Testament şi citea. Mă aştepta să ies de acolo şi mergeam înapoi. Se schimbase foarte mult.

Reporter:

– Era o prezenţă foarte ciudată în restaurantul respectiv.

Luminiţa Ciuciumiş:

– Era pentru că toţi ne-au făcut nebuni. Era o schimbare. Era ceva exagerat pentru unii. Erau foarte uimiţi de ce se întâmplă cu noi. Nu le venea să creadă şi ei se aşteptau că noi o să plecăm de acolo şi că va fi un dezastru pentru viaţa noastră. Noi nu-l consideram deloc dezastru. Consideram că suntem cu adevărat liberi, mântuiţi şi erau aşa de uimiţi de ce se întâmpla, de transformarea noastră, dar nu ne puteau înţelege.

Eu am văzut atunci într-adevăr o schimbare radicală în Gabi. Şi atunci am început să mă gândesc: „Măi, cu omul ăsta m-aş căsători!” A fost foarte frumos pentru că deja Dumnezeu îmi arătase că de fapt aşa ne voia pe amândoi.

Am plecat de acolo şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne căsătorim. Deja aflasem multe despre Dumnezeu, despre cum lucrează Dumnezeu şi ce doreşte de la viaţa noastră.

Am început să frecventăm o biserică penticostală. Vizita noastră la această biserică a fost şocantă pentru că am întâlnit oameni total deosebiţi de noi. Erau diferiţi. Şi nu erau diferiţi prin îmbrăcăminte sau prin forme, ci erau diferiţi în inimile lor, aveau o mare credinţă. Nu a durat mult şi ne-am întors cu toată inima la Dumnezeu. Ne-am întors la ceea ce era de fapt relevant şi ceea ce înseamnă Viaţă, la Adevăr. Şi aşa am simţit cum ne-am împlinit de fapt.

Reporter:

– Ce sfat ai avea pentru cei care, poate dintr-o dorinţă sinceră de a se simţi împliniţi, aleg să meargă în discotecă sau la chefuri sau în diferite locuri în care totuşi nu se găseşte împlinire. Dar ei au o căutare sinceră în inima lor. Ca una care ai trecut prin aceste situaţii.

Luminiţa Ciuciumiş:

– Poate că la rândul meu în momentele acelea în care credeam că sunt împlinită căutam în adâncul meu, în interiorul meu, căutam ceva ce nu găseam. Căutam de fapt împlinirea. Ce sfat aş putea să dau? Vă spun ce sfat: „Să caute adânc în ei pentru că înlăuntrul lor există o voce, o voce a omului de dinlăuntru care strigă după Dumnezeu, o voce a celui care nu poate să trăiască fără Dumnezeu pentru că suntem născuţi din Dumnezeu. Suntem ai Lui şi îi aparţinem Lui şi adevărata împlinire este numai atunci când îl găseşti pe Dumnezeu.”

Reporter:

– Luminiţa, cum ţi-ai descrie viaţa ta de acum?

Luminiţa Ciuciumiş:

– Nu pot să spun că acum nu mai am nici o problemă, gata am trecut de toate fazele grele. Nu. Orice viaţă de cuplu conţine şi probleme şi tot felul de divergenţe, dar care se pot rezolva.

Atunci când avem astfel de momente ne ducem la sursă, iar sursa este Cuvântul lui Dumnezeu, acolo unde găsim orice răspuns. La orice problemă pe care o avem, acolo există orice răspuns.

Orice om poate să găsească în Biblie răspunsul vieţii. Pentru că Dumnezeu s-a gândit că avem nevoie de aceste răspunsuri şi le-a pus acolo într-o scrisoare către iubitul lui, omul, pe care l-a creat, ca să-i fie bine pe pământul acesta. Noi putem să luăm toate răspunsurile de acolo.

Viaţa mea este bună pentru că îl am pe El. Şi atunci când sunt în suferinţă sau când sunt în tristeţe sau în descurajări, mă duc la El. El mă alină, mă primeşte în braţul Lui. Privesc în sus pentru că totdeauna există speranţă. Decât să priveşti în groapă, mai bine să priveşti înspre cer pentru că acolo vezi păsările zburând.

Şi noi putem să avem aripi şi să zburăm. Şi noi putem să ne împlinim visele pentru că avem un sprijin, cel mai mare sprijin din tot universul, Dumnezeu.

Reporter:

– Şi vom zbura la El, atunci când va veni Domnul Isus Cristos pe norii cerului să ne ia la Tatăl.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s